Ştiri locale

Ziua în care mi-a fost rușine că sunt româncă…

S-au dus 100 de ani de la Marea Unire și s-ar presupune că am evoluat în atâta timp, c-am învățat ceva în plus față de strămoșii noștri care s-au luptat pentru ca noi, viitorul țării, să o ducem mai bine. Ei bine, nu.

Mă așteptam ca în 2018, un an de maximă importanță pentru poporul român, să văd mai multă înverșunare din partea compatrioților noștri maghiari. În schimb, am văzut români care se ceartă cu alți români, și maghiari care încearcă, culmea, să îi împace, să le explice că nu e bine.

Publicitate

De ceva vreme a apărut românul „patrioto-creștino-agramat”, genul de om care lovește cu pumnii în mese, „luptând” cu drapelul și icoana la piept, pentru că „așa nu se mai poate și nu ne mai putem lăsa batjocoriți în țara noastră”. E genul de persoană paranoică, îngustă la minte, care se simte constant amenințată de o limbă străină. Pentru că de cele mai multe ori, din ce am observat, românul tinde să creadă că este bârfit sau înjurat de orice persoană care vorbește în prezența lui o altă limbă decât cea națională. Problema cu acest „mare iubitor de țară” este că de cele mai multe ori nu își cunoaște propria limbă, gramatica nefiind punctul său forte. Iar când îi atragi atenția că a scăpat doi sau trei „i” într-un cuvânt care abia de conținea unu, sau că nu a nimerit nici măcar din greșeală să despartă corect anumite cuvinte prin cratimă, își varsă furia asupra ta, pentru că tu, ca un trădător de neam și țară ce ești, nu vezi adevăratele pericole care pândesc după colț. Nu! ești prea ocupat cu gramatica.

Cea mai recentă „amenințare” la adresa României a fost o piesă de teatru, „Nu chiar 1918”, în regia lui Cristian Ban, scrisă de dramaturgul Székely Csaba, și pusă în scenă de Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe chiar de Ziua Națională.

„Nu chiar”, culorile drapelului Ungariei care pun punctul pe „i” în titlu, și numele străinez al creatorului piesei au însumat motive suficiente pentru un grup de „patrioți adevărați, apărători ai valorilor naționale” să plătească (probabil mai mult decât prețul unui bilet la piesa de teatru) un transport urgent cu autocarul la Sfântu Gheorghe, unde un manager de teatru „nu chiar român” și un dramaturg maghiar cu intenții ascunse și-au permis să întineze o zi de mare însemnătate pentru România. Trebuiau puși la punct printr-un protest spontan cu cântece patriotice! Le-au arătat ei!

A fost ziua în care mi-a fost rușine că sunt româncă, am fost cu adevărat dezamăgită de ce se întâmplă în jurul meu, și nu mi-a venit să cred că tineretul, copii de 15-16-20 de ani, a înțeles mai bine cum stau lucrurile în țara asta decât majoritatea celor care se laudă că le știu pe toate. Am apreciat, însă, că prietenii, vecinii și colegii maghiari au înțeles să nu ne bage pe toți într-o oală cu extremiștii și fanaticii religioși.

Ce-mi doresc de la anul următor? Să ne apărăm în continuare țara, dar de incultură, prostie, lipsă de educație și agramați. Altfel nu cred că succesorii noștri vor mai apuca să celebreze alți 100 de ani.

Sper ca anul viitor să ne găsească hotărâți și precauți, în egală măsură, și mai sper că ne vom concentra mai mult pe ce este cu adevărat important pentru binele țării noastre, nu pe alocarea unor sume aberante pentru catedrale și referendumuri inutile.

(Ioana Ardeleanu)

Publicitate
banner we radio